De Lucia Popa · Psiholog, psihoterapeut sistemic
–
Vin tot mai mulți părinți în cabinet cu aceeași îngrijorare:
„Fiul/fiica mea evită situații sociale. Se îngrijorează pentru tot. Nu poate dormi. Zice că „i-e rău” fără să știe de ce.”
Și cel mai des, după ce descriu simptomele, spun și asta: „Și eu sunt anxios. Oare eu i-am transmis asta?”
Răspunsul scurt: parțial, da. Dar nu în modul în care crezi. Și vestea bună este că asta schimbă total ce poți face.
Date recente (Casseus et al., 2025): prevalența anxietății la copii și adolescenți a crescut de la 6,9% în 2016 la 10,6% în 2022. Generația Z este cea mai anxioasă generație cercetată vreodată. Nu e o problemă a unui singur copil — e o tendință a generației.
Și cercetarea din 2024 adaugă ceva esențial: intervențiile pentru părinții anxioși au redus anxietatea la copiii lor. Nu terapia copilului — schimbarea părintelui a produs efecte măsurabile la copil.
Ești mai important/ă în ecuație decât crezi.
–
Cum ajunge anxietatea de la tine la copilul tău — mecanismul real
Nu e genetic pur și simplu. Nu e că „s-a născut anxios”. Mecanismul e mai nuanțat și, odată ce îl înțelegi, poți interveni.
Există trei căi principale prin care anxietatea ta ajunge la copilul tău:
Calea 1: Modelul comportamental
Copilul tău te observă constant. Dacă tu evitai situații noi, te îngrijorai verbal pentru tot, reacționai cu frică la incertitudine — el a ajuns să creadă că lumea e un loc periculos și că îngrijorarea e răspunsul potrivit la el.
Nu ai intenționat să-l înveți asta.I-ai transmis inconștient prin comportamentul tău.
Calea 2: Supraprotecția
Dacă frica ta l-a împiedicat pe copil să experimenteze disconfortul în doze mici — să se urce singur pe bicicletă, să rezolve singur un conflict cu un coleg, să gestioneze singur un eșec — el nu și-a construit toleranța la anxietate.
Calea 3: Atmosfera emoțională
Cercetarea confirmă: o casă cu tensiune cronică, conflict nerezolvat sau teamă permanentă de reacția unui adult creează un sistem nervos în alertă permanentă. Corpul copilului e mereu pregătit de pericol — chiar și când nu există niciun pericol real.
–
Semnele anxietății la adolescenți — cum o recunoști
Anxietatea la adolescenți nu arată mereu ca îngrijorarea din cărți. Uneori arată astfel:
– Iritabilitate crescută — reacții disproporționate la lucruri mici
– Retragere socială — evitarea prietenilor, a activităților sociale
– Plângeri fizice recurente — dureri de cap, dureri de stomac fără cauză medicală
– Dificultăți cu somnul — nu adoarme, se trezește noaptea, se trezește obosit
– Perfecționism extrem — nu poate preda ceva dacă nu e perfect
– Evitarea situațiilor noi — refuză să participe la ceva dacă nu știe exact ce va urma
Dacă recunoști 3 sau mai multe din acestea, merită o conversație cu un specialist. Nu ca alarmă — ca act de grijă.
–
Ce poți face tu — 6 intervenții concrete
1. Validezi emoția înainte de a o rezolva
Cea mai frecventă greșeală a părinților cu copii anxioși este să încerce să rezolve anxietatea prea repede.
Copilul: „Mi-e teamă să merg la petrecere. Nu știu pe nimeni acolo.”
Părintele (cu intenție bună): „Nu-ți face griji, o să fie bine! Sunt oameni drăguți.”
Ce a auzit copilul: „Emoția ta nu e validă și nu e importantă.”
Alternativa:
„Înțeleg că te simți neliniștit/ă. E normal să-ți fie teamă de situații noi. Ce anume te îngrijorează cel mai mult?”
Ai validat. Ai normalizat. Ai invitat la explorare — nu la suprimare.
–
2. Nu eviți situația în locul lui — dar ești prezent/ă
Aceasta e partea contraintuitivă care face cel mai mare bine pe termen lung.
Dacă copilul tău e anxios legat de o situație și tu o eviți pentru el (îl scutești de-a participa la o activitate, rezolvi tu conflictul, îi faci tu apelul pe care el trebuie să-l facă) — îi confirmi că situația era cu adevărat periculoasă și că el nu va putea face față.
Alternativa — îl însoțești, nu îl înlocuiești:
„Știu că te sperie. Haide să mergem împreună prima dată. Tu faci — eu sunt lângă tine.”
Sau, pentru situații mai mici:
„Îți e teamă să suni la [persoana]. Înțeleg. Hai să pregătim împreună ce vrei să spui, și tu faci apelul.”
Prezența ta îl asigură. Acțiunea lui îl vindecă.
–
3. Construiești toleranța la incertitudine — treptat
Anxietatea trăiește în incertitudine: „Ce se va întâmpla? Și dacă merge rău? Și dacă nu reușesc?”
Nu poți elimina incertitudinea. Poți construi toleranța la ea.
Exercițiul „Și dacă?”
Data viitoare când copilul tău exprimă o îngrijorare de tip „și dacă…”, nu răspunde imediat cu reasigurare. În schimb, explorați împreună:
Copilul: „Și dacă la test nu știu nimic?”
Tu: „Hai să explorăm. Dacă se întâmplă asta, ce se întâmplă mai departe?”
Copilul: „Iau o notă proastă.”
Tu: „Și dacă iei o notă proastă, ce urmează?”
Copilul: „…îl supăr pe tata.”
Tu: „Și dacă îl superi pe tata, ce crezi că se întâmplă?”
Continuați până când ajungeți la capătul lanțului…la teamă. De cele mai multe ori, la capăt e ceva gestionabil — sau ceva care nu se va întâmpla.
–
4. Modelezi reglarea emoțională — nu perfecțiunea
Nu trebuie să fii calm/ă tot timpul. Trebuie să arăți cum revii la calm după ce ți-ai pierdut liniștea.
„Aseară m-am supărat și am reacționat exagerat. Am observat că m-am speriat. Mi-am luat câteva minute, am respirat și acum sunt ok. E normal să ai emoții intense — contează ce faci cu ele.”
Aceasta face două lucruri simultan: normalizează emoțiile intense și demonstrează că reglarea e posibilă.
–
5. Lucrezi la propria ta anxietate
Nu e egoism. E cel mai eficient parenting pe care îl poți face.
Dacă tu ești cronic anxios/ă, corpul tău emite semnale de alertă constantă pe care copilul tău le captează. Sistemul lui nervos se calibrează după al tău.
Ce poți face:
– Terapie sau consiliere (nu trebuie să fie pe termen lung)
– Exerciții de mindfulness sau respirație (5–10 minute zilnic produc efecte măsurabile)
– Mișcare fizică regulată (cel mai bun reglator natural al anxietății)
– Identificarea și gestionarea surselor cronice de stres
Nu ai nevoie să fii vindecat/ă complet. Ai nevoie să fii în process.
–
6. Știi când e nevoie de ajutor specializat
Anxietatea moderată este gestionabilă acasă. Anxietatea severă necesită intervenție specializată.
Semne că e momentul să ceri ajutor:
– Anxietatea interferează semnificativ cu școala, relațiile sau activitățile zilnice
– Atacuri de panică recurente
– Evitare completă a situațiilor sociale
– Comportamente de control excesiv (verificări repetate, ritualuri)
– Gânduri de tip „prefer să nu exist” sau retragere completă
A cere ajutor pentru copilul tău nu e un eșec. E cel mai curajos lucru pe care îl poți face ca părinte.
–
Conversații concrete pe care le poți purta
Când copilul tău refuză să meargă undeva de teamă:
„Înțeleg că nu vrei să mergi. Spune-mi ce anume te sperie — nu ca să te conving, ci ca să înțeleg.”
Când copilul tău e copleșit de îngrijorări:
„Ai atât de multe gânduri în cap acum. Hai să facem ceva: scriem toate îngrijorările pe o hârtie. Odată scrise, le putem vedea mai clar.”
Când copilul tău a evitat o situație și se simte vinovat:
„Nu ești slab/ă pentru că ți-a fost teamă. Ești curajos/ă că mi-ai spus. Data viitoare, încearcă un pas mic — nu tot drumul deodată.”
Când tu, ca părinte, simți că ești copleșit/ă de grija pentru el/ea:
„Mi-e greu să văd că suferi. Și știu că nu te ajut dacă preiau eu tot. Te iubesc și am încredere că poți face față — cu ajutorul meu, nu în locul tău.”
–
Ce nu ajută (chiar dacă pare logic)
| Ce faci | De ce nu ajută |
| „Nu-ți face griji, o să fie bine” | Invalidezi emoția, nu o rezolvi |
| Evitarea situației în locul lui | Confirmi că era cu adevărat periculoasă |
| Reasigurarea repetată | Reduce anxietatea pe moment, o crește pe termen lung |
| „Toți copiii trec prin asta” | Minimizare, nu empatie |
| „Ești prea sensibil/ă” | Rușine pentru emoție, nu vindecare |
–
Ceva de reținut
Copilul tău nu a ales să fie anxios. Nu e o slăbiciune de caracter. E un sistem nervos care a învățat că lumea e nesigură — și care poate să reînvețe, cu ajutorul tău.
Schimbarea ta nu o să fie perfectă. Va fi cu ezitări, cu pași înapoi, cu momente în care faci exact ce ai vrut să nu faci.
Și totuși — fiecare moment în care alegi altfel contează. Fiecare moment în care validezi în loc să rezolvi, în care ești prezent/ă în loc să preiei, în care arăți că reglarea e posibilă — se adaugă.
Creierul se schimbă prin experiențe repetate. Creierul copilului tău se schimbă prin experiențele pe care tu le creezi.
–
Lucia Popa
Psiholog | Psihoterapeut sistemic de cuplu și familie
luciapopa.ro
Dacă vrei să înțelegi mai profund mecanismele anxietății — atât ale tale, cât și ale copilului tău — și să lucrezi cu un plan structurat, programul „Parenting Evolutiv și Conștient” include un modul dedicat exact acestui subiect. Contactează-mă pentru a vedea cum te pot ajuta: www.luciapopa.ro/Programare